Stop the time..

Aşa se întâmplă oriunde nu ? Nu ar trebui să fac un mare caz din asta, dar nu pot. E imposibil pentru mine să accept faptul că mă despart de prietenii mei, primii mei prieteni adevăraţi din viaţa mea. Am încheiat cu brio prima etapă a vieţii, am absolvit generala. Ce urmează acum ? Liceul.. după facultatea şi după ? După o să mă aventurez in viaţă cu braţele largi deschise, o să accept orice oportunitate pentru a-mi duce la bun sfârşit visul de a deveni un medic. Dar cine zice că o să fie uşor ? Ca să ajungi să priveşti totul de sus trebuie să te pui în genunchi şi să accepţi umiliri şi dureri. Asta e viaţa, iar eu acum suport o durere sfâşietoare. 
Nu pot crede cum timpul poate trece aşa repede. Ieri eram boboc la şcoala generală iar azi ? Azi sunt undeva între amintiri şi fericire. Sunt adoleşcentă, am crescut, am ajuns la vârsta de 15 ani şi sunt mândră de asta dar... Regret în acelaşi timp tot ce se petrece acum, în momentul respectiv. Urăsc să spun adio unor persoane ce mi-au schimbat viaţa şi au copilărit cu mine timp de 8 ani lungi. 

Recunosc, m-am gândit la acest moment când o să trebuiasca să rostesc ,, adio " dar nu am crezut că o să fie aşa greu, că o să mă înţepe ochii şi să simt cum ceva îmi goleşte sufletul. Toţi am păţit asta. Da, putem trece peste dar ne este greu la gândul că la anul nu vei mai sta in bancă cu colega ta cunoscută cu care, probabil ai fost prinsă de profesori suşotind în timpul orelor sau râzând cu mult amuzament de toate ,, porcăiile " făcute de colegi. 
Gândul că o să îî uit mă face să plâng, pentru că asta se întâmplă defapt, nu ? Plângi că îţi pierzi prieteni dar peste 3 luni nici nu vei mai şti de ei. Ăsta e cel mai dureros sentiment, iar eu nu-mi doresc să uit persoanele ce au fost importante pentru mine timp de 8 ani.
 Acum încep să înţeleg că ,, timpul nu pierde niciodată timpul " chiar încep să îmi dau seama că părinţii nu spun neapărat mereu prostii, aşa cum le catalogăm noi ci nişte adevăruri ce nu dorim să le acceptăm. Îmi aduc aminte cum la începutul anului şcolar mama îmi spunea să profit de ultimul an cu colegii, să nu pierd timpul pentru că am să regret. Acum, iată-mă aici regretând pentru lucruri pe care nu le-am făcut. 

Aiurea.

Ohh, imaginea asta poate spune totul legat de acest post. Simt nevoie să scriuuu. <33 Fuck all this bitches who don't know to read. 


Sunt devastată. >.< Măine am la 9 olimpiada pe sector la istorie, iar eu am învăţat toată ziua şi tot îmi este teamă. Am subiectul doi de făcut eseu de 2-4 pagini. De unde să scot minim 2 pagini, când profesoara ne-a bucurat cu doar o pagină jumătate la fiecare lecţie ? o.O You are fucking  me ? Whuaa, not baby !


Plus că sunt şi devastată psihic. Probabil am eu problemă, pentru că sunt foarteee geloasă. Dar stai, gelozia defapt şi de drept şi de logic nu arată că  ţi la persoana aceea ? Eu aşa cred, voi nu ştiu ce părere aveţi. Whatever, vreau să spun că aceea prietenă face multe chestii cu alta prietenă, şi când le văd postate online şi pe reţele de socilazare, la status, la avatar mă roade gelozie. Nu ştiu...mă simt ca şi cum nu sunt destul de bună pentru respectiva încât se distrează mai bine cu altcineva. :| I don't know anymore.


Din nou revin la subiectul cu olimpiada. Ahh gosh, dacă nu trec sunt ca moartă. Adică unii colegi au râs de mine şi au dat replici gen " Ce ? Tu ? Olimpiadă ? Ohh du-te încolo sigur glumeşti. Da, da, ştii cum Ema, tu ai să ajungi direct pe etapa naţioanlă " eh şi atunci chiar m-au demoralizat.


M-am săturat să râdă alţii mai superiori de mine. Să poată să mă privească cu superioritate. M-am săturat să mi se pună limită la o părere. Adică cum ? Cei mai superiori ţie au voie să vorbească mai mult ? Să-şi exprime părerea ? Toţi suntem egali. Nu prea ştiu cum să descriu cu cuvinte cum mă simt când stau pe lângă mulţi mai " mari " decât mine.. It's weird. 


Dar să te creadă mereu toţi cea mai proastă dintre ei, deja chiar începi să crezi că eşti aşa. Dar eu nu sunt ca exemplul de mai sus. Dacă cineva îmi spune ,,Esti proastă" { fară să glumească ) eu nu accept aşa ceva şi am să încerc tot mai mult să-i dovedesc că sunt exact contrariul a ce crede el/ea. Dacă nu pot obţine ceva printr-un ajutor, atunci îl obţin singură cu chiu cu vai, dar îl obţin. Această ambiţie la mine şi oarecum puţină gelozie cred că îmi va fi de mare folos pe viitor. 


Atâta timp cât ai ambiţie şi voinţă poţi face orice, sfindând logica altora. Iar asta am să fac eu !

School xD

Ohh ştim prea bine că şcoala este un iad, dar nu şi cu colegii. :]] Am pregătite în acest post mai multe glume petrecute în timpul orelor ce ne-au binedispus chiar şi pe cei mai morocănoşii.

Ora de isotrie. Intră doamna de tehonolgie şi ne întreabă cum arată profesoara noastră de civică :
 Laur:" E baba aia care are părul vopsit în toate culorile curcubeului. "
Pentru cei ce nu ştiu, doaomna de civică are şuviţe de toate culorile. =]]

Again ora de istorie, doamna ne preda despre Alexandru cel Mare:
Alex: Doamna dar există şi Alexandru cel Mic ?
Anton : Muc cel Mic.
Toată clasa. Cel MIC !! * ţipând *

Doamna de engleză intră în clasă...
Laur: Christos a înviat !
Profa: Mă lăsaţi vă rog să-l salut pe colegul vostru ?
Clasa: DAAAA !!
Profa: Adevărat a înviat.

La ora de mate, toţi frumoşi în bănci rezolvam o problemă când.....
Alex: Băi, fraţilor ninge !!!!
Clasa: YEYYYYYYYY !!!!
Andrei: "Wow, ce de mătreaţa.
Antoniu: E polistiren doamna ! Aia de pe şcoală taie polistiren.
Eu : Cred că taie unu iarba şi sar în sus frunzele !

Acestea ar fi niste funny moments. Am să mai revin şi cu altele. ^^ Vă ador, 8 C ! >:D< Să o ţinem tot aşa până la sfârşit şi mai departe de el. :]]

Nightmare.

- Allergic to people?

- No, depressed.

           Uneori nu simţiţi că e prea mult ? Că parcă totul vă depăşeşte şi nu mai ştiţi ce să faceţi ? Că vă simţiti inutili ? Sau că sunteţi un rahat nimic ? Se pare că eu una cam păţesc des asta. Nu vreau să mint sau să nu recunosc, chiar sunt o persoană emotivă şi urăsc asta din tot sufletul meu, nu suport să plâng din orice şi să râd defapt, lumea crezând că eu sunt happy când defapt sunt ruptă în bucăţele in adâncul inimi, şi cum acele cioburi îmi rănesc şi celelalte părţi ale corpului meu. 

           Mereu am crezut că eu sunt cea defectă şi că defapt totul e bun, că eu am fost modificată genetic. Dar defapt am greşit, căci totul este real, este un coşmar trăit, cel trăiesc şi o să-l continui să trăiesc. Am să continui să merg prin rămăşiţe de suflete bune ce le-am distrus cu egoismul meu până când şi eu am să ajung o epavă lângă ei. Am să fiu ultima persoana ce va plăti tot ce  a făcut până acum, iar acel om numit Durere împreună cu bunul său tovarăş  Depresive mă vor pedepsi, şi voi suferi câţi toţi oamenii pe care i-am rănit la un loc. 

        Nu suport să mă văd aşa depresivă, să văd cum cad tot mai mult, cum devin patetică şi cum toţi îmi oferă mila lor. Nu vreau să îmi arăt această latură celorlaţi, căci după aceea vor ştii cum să mă manipuleze iar eu le voi ceda. Nu vreau să mai plâng aşa de uşor, să urlu în pernă noaptea şi să nu mai pot închide ochii de frica coşmarulilor ce vor apărea. Vreau să le pot zâmbi fără să fiu obligată, să pot fi şi eu ca restul haioasa şi să nu mă creadă toţi o psihopată şi emo kid. Dar aşa sunt, când zâmbesc, când râd. Chiar cred că am fost modificată genetic când m-am născut. Nu am mai văzut pe cineva ca mine, să treacă de la o stare la alta aşa de nonşalant.

        Ştiu ce gândiţi acum..  Cum de cunosc o ciudată ca ea ? Dar vă pun o întrebare, şi vă rog să răspundeţi vouă. Ce ai face dacă eşti emotivă/ emotiv şi simţi că totul te presează prea mult ? Poate a-ţi acţiona altfel, dar fiecare om are personalitatea lui. Acum am să mă las judecată de voi, căci voi sunteţi publicul meu la durerea ce o suport, şi numai voi mai puteti evalua logic situaţia. Eu am înebunit de la atât disperare de a putea fi perfectă sau pe placul altora, încât nu mai disting binele de rău, fericire de bine, plăcerea de durere. Am început să zâmbesc tot mai mult când mă simt ca un nimic, sau ca o piartră în drumul altora ce doar îi încurcă. Râd în momentele când mă aflu în public, dar acasă plâng cu atâta durere, măcar de ar ieşi din mine. Dar nu, ea acolo rămăne. 

      E ca un virus. Odată ce l-ai luat nu poţi să-l dai afară, Îl laşi să te contamineze şi după aia încerci să te  tratezi. Dar nu cred că poate exista un tratament pentru durerea ce o resimt în fiecare clipă când mă analizez cele din jurul meu.

      Pentru mine durerea apare ca un lucru nu poate fi atins, văzut ci doar simţit. E precum o fantomă ce te bântuie si până nu te aduce la disperare nu pleacă. Totuşi această durere îmi arată că sunt un om, şi că nu sunt cine ştie ce specie de extraterestru trimis de alţii pe Pământ ca să vadă cum o duc aceste specimene de animale numiţi şi oamenii. Cred că ăsta e singurul lucru bun al dureri.

P.S: Sorry pentru acest post depresiv, acest blog e un jurnal pentru mine. ^^ Sper că nu v-am făcut să vă schimbaţi părerea despre mine. ^^

Anunţ !

Ohoo, dragi mei. Am sosit cu veşti bune ( părerea mea că doar nu vă tai capul acum ).


Am făcut un nou blog. Da da da. :]] Vă intrebaţi dacă sunt sănătoasă la cap ? Maybe. I don't know sure, but I like anime.


Şi din cauza asta am venit cu o nouă variantă a " Nebunie totale" de această dată anime, unde se vor scrie ficuri şi poveşti ( one-shoturi etc. )


L-am numit la fel pentru că sincer insiparţia pentru un nume îmi lipseşte cu desăvârşire, probabil am pierdut-o pe drum ieri. * laughs *


Uita-ţi aici linkul: http://ideidiabolice.wordpress.com/

Sper că o să vă placă. Enjoy the life. ^^

Aventura vieţii mele..

O aventură mai periculoasa decât orice expediţie în mijlocului Africii ( unde se găsesc multe animale carnivore ). Mult mai grea decât călătoria lui Columb în descoperirea Americii, nu este alta decât să te aventurezi în nămeţii din capitală. >.< Un adevărat deşert dacă te gândeşti mai bine. Vă recomand căldura casei şi ciocolata caldă de pe foc decât gerul năprasnic de afară.

Şi în loc să mă duc tot mai sus cum zicea nea Guess Who mă duc din contră chiar mai jos, jos ! Nămeţii ăştia te mănâncă cum mănânc eu jeluri ( aruncate grămadă în gură ). Plus că unii sunt chiar foarte albi, imaculaţii, un alb neomenesc pe când alţii sunt de un maro de presupui că e altceva decât zăpadă. Yeah, that’s all. Dacă vrei să mai trăieşti nu te aventura în Bucureşti, pentru că dacă o faci ai să ajungi la spital cu degerături ( o spun din proprie experienţă )

Ohh doamne. Deci sigur nu am să mai ies din casă pentru trei zile. Am trăit cea mai traumatizantă aventură pe care am avut-o vreodată şi nu au fost multe la număr dar erau rele !!! Really scary. 

Povestea noastră de groază începe din momentul în care am plecat spre şcoală clădirea învăţământului ce presupune că te pregăteşte pentru viaţia mizeră ascunsă de cele mai dulci vorbe şi pături groase ale neştiinţei  şi deodată [ BOOM ] se opreşte tranvaiul. Am aşteptat in jur de o melodie k'pop 2Ne1 pentru curioşi ce durează 3 minute şi 35 de secunde după care i-am bătut idiotului ce se presupune că ar conduce acel vehicul să deschidă uşile că altfel aveam să întârzi la şcoală ( no big deal ), dar trebuia să mă întâlnesc cu o colegă, Teo. Aşa a trebuit să înot prin primul deşert de zăpadă dintre miile care aveau să urmeze peste câteva minute  nu sunt chiar o clavăzătoare ca să ştiu asta, căci mai bine intram în mall şi acolo rămâneam pentru veşnicie.

După o umeazeală la picioare, eu şi Teo am fost onorate cu priveliştea unei intersecţii cu tranvaiele blocate şi cu maşini ce aproape făceau slalom prin bulgării minusculi de zăpadă. Aceastea alunecau mai ceva ca o fetită de 4 ani care întră pentru prima oare pe un patinuar  care cade în fund şi alunecă pe toată suprafaţa. The most amazing picture I've seen in my entire life.

A trebuit să mergem pe jos jumătate de drum, prin zăpadă de 20 de centrimetri unde-s gunoierii când ai nevoie de ei ?  şi deabea atunci a apărut minunea. Travaiele au pornit. Ţin să spun că nu o viteză tocmai impresinonantă ci 10 la oră ( maxima ) >.> Nu exagerez, dar aveam părul îngheţat, şi ghetele ude, jacheta neagră era albă de la zăpadă plus că nu-mi mai simţeam degetele. o.O Dammit. Nu ştiţi ce naşpa e.

Am ajuns la şcoală şi ne-au trimis înapoi că nu se fac ore. Tranvaiele pentru că au fost blocate toate pe o linie, nu mai veneau pe cealaltă şi uite aşa am făcut drumul întors până în statia în care m-am întâlnit cu Teo. Ţin să menţionez că toţi apucati ne fluierau pe geam sau se holbau ca la mamuţi în plină vară ( nu are logică ce spus, dar chiar aşa era ). Plus că mulţi ne-au claxonat că mergeam pe stradă ca să nu mai înotăm în zăpadă. Aveam aşa de mulţi nervi, coafura mi s-a stricat ( şi pentru prima oară după multă vreme chiar îmi plăcea cum îmi stătea ). 

Cea a fost cu totul amuzant a fost când o maşina cu geamul deschis a trecut pe lângă noi şi ne-a claxonat, atunci eu am izbucnit si am ţipat : "  Bă aurolacule, mergi tu prin zăpadă o oră şi după să vedem dacă mai vrei să treci prin ea. Cretinule !" o.O O şi ce m-a uimit a fost faptul că m-a auzit dar nu a oprit maşina. 

Şi înapoi pe drumul spre casă l-am parcus pe jos. Două ore în frig pentru că handicapaţii de la RATB nu ştiu să se organizeze cum trebuie. Mă mir dacă nu am să răcesc şi să-mi suflu toţi nervi într-n serveţel ce îl arunc în capul ăluia care este şeful lor. >.< Până atunci să sperăm că nu mai păţesc aşa ceva.

P.S: ** Am luat şi două căzături pe gheată. Una pe trotuar în genuchi cu ghiozdan, cealaltă pe stradă. Ohh şi am făcut atunci şi şpagatul. >.< Foarte artistic. **

P.S.S : Fuck you, RATB ! 

La mulţi ani, Mell !

   Pentru că îmi eşti prietenă, pentru că eşti acolo cu mine mereu când am nevoie de tine, pentru că mă pot baza mereu pe tine ( fără să ezit ) şi pentru că a venit rândul meu să-ţi mulţumesc pentru toate chiar în această specială zi.
 
 Cred, cu siguranţă, că este cea mai specială zi pentru mine, pentru că atunci s-a născut un înger căzut din cer ce mă ajută mereu când am probleme şi n-am pe ce umăr să plâng. Dar acest post nu va fi trist, din contră, va fi unul happy, pentru că meriţi asta. Cu siguranţă vei nega când ai să citeşti toate complimentele, dar crede-mă asta eşti tu cu adevărat si nu mai nega ! Eşti minunată prin felul tău copilăresc dar şi matur. Eşti o scumpă, chiar dacă eşti prea oarbă să observi asta. Te iubesc pentru modul tău de a îmi arăta că nu totul e aşa de rău pe cât cred eu, şi că totul are o rezolvare. Nimic nu e imposibil, cu tine.

   
  Nu mai ştiu ce să spun, cred cu tărie că nu se poate exprima prin cuvinte ce ţi-aş dori. Pot fi egoistă în câteva rânduri ca să-ţi spun că îmi doresc în această zi, chiar dacă este ziua ta, este să fiu lângă tine. Să-ţi pot cânta un " La mulţi ani ! " atât de fals încât să te îneci cu tort. Să te pot îmbrăţişa şi murdări cu friscă pe nas ! I love you forever, my bitch !

 LA MULŢI ANIŞORI, MELL !!!!!

P.S : La mulţi ani ! A venit 2012. ^^

Singură...

" - Ce îţi provoacă durere ?

- Totul, viaţa.
- Dar mai dureros ?
- Să fiu singură.
- Dar de ce ? De ce singură ?
- Pentru că lumea e prea crudă şi egoistă, ca să se mai gândească la altcineva decât propria persoană. Nu ştii ?
- Nu. Eu nu am păţit aşa ceva, mereu ma prietene cu mine.
- Nu te mai încrede în ele, te vor dezamăgii. Şi va durea enorm, îţi spun eu.
- Eşti o ciudată ! O prietenă mereu o să fie cu mine, deaia le numesc prietene, nu ?
- Eşti mult prea naivă. Indiferent cât de bună prietenă îţi este te va dezamăgi. Toţi se gândesc doar la ei....."



    Singură, atât de singură. Mă simt de parcă aş fi ultima persoană de pe planetă. Nu mai este nimeni lângă mine să mă întrebe cum o mai duc, ce am mai făcut, sau să-mi spună glume la care să râd prosteşte. Nu mai am prietenii care să mă scoată din casă şi să îmi arate frumoasa lume, să străbatem străzile râzănd, lăsând bătrănii uimiţi de nonşalanţa noastră. Nu mai am nimic. Doar propria persoană, doar eu. Singură, într-un colţ de cameră plângăndu-mi de milă.
   Niciodată nu am crezut că, să fi singur va durea mai rău ca orice. Numai gândul că nu contezi pentru ceilalţii, că lor le este mult mai bine fără tine, că pur şi simplu nu îţi simt lipsa îţi provoacă o durere acută. Poate chiar le este mai bine fără mine, dar eu nu pot trăi fără ei. Sunt doar un simplu om, fără glumele lor, fără îmbrăţisările lor, fără zâmbetele lor produse de prostioarele mele. E greu, greu să te simţi singură, abandonată în lumea asta prea crudă fără ei.
     Oare îşi vor aduce aminte că exist ? Că incă trăiesc, şi vor veni la mine ? Că mă vor scoate din camera întunecată în care mă aflu şi îmi vor şterge lacrimile ? Că voi mai rade vreodată cu ei ? Nu ştiu. Doar de un lucru sunt sigură, acela că acum sunt pe cont propriu.

Cu sinceritate şi dragoste,

E.

Cam dramatic postul, dar asta-i viaţa.

December ^^

 Decembrie. Pot spune cu uşurinţă că această lună este preferata mea. Căldura din familie, cadourile, zâmbetele, pur şi simplu o fericire.
   Desigur nu pot să nu specific de Moş Crăciun, al cărui spirit va dăinui mereu peste casele noastre în ajun. Aceiaşi tensiune, nerăbdare în fiecare an, în fiecare seară de 24 Decembrie. Mereu cu gândul la ce vei găsi sub brad a doua zi de dimineată.
  Şi se repetă mereu, dar nu este un deja-vu, din contră. Mereu pe data de 25 Decembrie mă trezesc mai devreme decât de obicei şi cobor fugind spre bradul ce îmi adăposteşte cadourile. Aceiaşi emoţie şi bucurie când întorc pe toate feţele cadourile, le examinez.
Tot decembrie găzduieşte şi ultima zi din an, ce mereu mă face să zâmbesc dar şi să fiu puţin melancolică spunand: " Oh, a mai trecut un an din viaţa mea." Dar după acea mereu mă gândesc: " Un an nou, un nou început." 
  Un alt motiv pentru care ador iarna, sunt acele momente frumoase în care nu mai contează că afară sunt minus nu ştiu câte grade, ci doar te distrezi cu prietenii tăi. Cum anume ? Bătaie cu zăpadă. Chiar dacă după ai să mori de frig, nu contează tu tot continui să îţi pui colegii în zăpadă, până toată energia s-a evaporat în această joacă. Dar merită să îngheţi împreună cu ceilalţi ca după aceea să staţi toti la căldură cu o ciocolată caldă, să bârfiţi şi să glumiţi.
  Decembire merită orice, este cea mai frumoasă lună, în care îi aduce pe toţi mai aproape, îi uneşte, şi face ca sufletele lor să fie calde şi pline de voişie. Un sfat, Profită din plin de decembrie. ^^

Ceva unic...

"Băieţii vin şi pleacă, prietenii rămân mereu. "     
   Cel mai minunat lucru în viaţă este să fie cineva lângă tine în momentele frumoase, să împărtăşiţi împreună toate aventurile nebuneşti, care cel mai probabil nu ar fi avut loc fără  o " consultare " cu prietena ta.
  Cel mai pur lucru atunci când eşti înecat în oceanul adânc al durerii, să fie cineva acolo care să te scoată la suprafaţă şi să-ţi ofere primul ajutor. Să-ţi readucă contactul cu lumea, şi să fie lângă tine în momentele în care îţi revii.
   Prietenia este un lucru banal, des întâlnit, dar prietenia adevărată este un lucru rar, şi unic. Este minunat să ai o persoană căreia să-i spui toate lucrurile ce te macină, problemele personale şi să fi cu gândul împăcat că nu o să spună nimănui, că totul rămâne între tine şi ea. Mereu să ştii că ea e acolo, undeva, şi te priveşte te veghează şi are grijă te tine, ca o mamă de un prunc.
   Prietenia nu poate fi cumpărată sau împrumutată, poate fi doar simţită şi trăită.

Cel mai unic lucru: prietenia.