Nightmare.

- Allergic to people?

- No, depressed.

           Uneori nu simţiţi că e prea mult ? Că parcă totul vă depăşeşte şi nu mai ştiţi ce să faceţi ? Că vă simţiti inutili ? Sau că sunteţi un rahat nimic ? Se pare că eu una cam păţesc des asta. Nu vreau să mint sau să nu recunosc, chiar sunt o persoană emotivă şi urăsc asta din tot sufletul meu, nu suport să plâng din orice şi să râd defapt, lumea crezând că eu sunt happy când defapt sunt ruptă în bucăţele in adâncul inimi, şi cum acele cioburi îmi rănesc şi celelalte părţi ale corpului meu. 

           Mereu am crezut că eu sunt cea defectă şi că defapt totul e bun, că eu am fost modificată genetic. Dar defapt am greşit, căci totul este real, este un coşmar trăit, cel trăiesc şi o să-l continui să trăiesc. Am să continui să merg prin rămăşiţe de suflete bune ce le-am distrus cu egoismul meu până când şi eu am să ajung o epavă lângă ei. Am să fiu ultima persoana ce va plăti tot ce  a făcut până acum, iar acel om numit Durere împreună cu bunul său tovarăş  Depresive mă vor pedepsi, şi voi suferi câţi toţi oamenii pe care i-am rănit la un loc. 

        Nu suport să mă văd aşa depresivă, să văd cum cad tot mai mult, cum devin patetică şi cum toţi îmi oferă mila lor. Nu vreau să îmi arăt această latură celorlaţi, căci după aceea vor ştii cum să mă manipuleze iar eu le voi ceda. Nu vreau să mai plâng aşa de uşor, să urlu în pernă noaptea şi să nu mai pot închide ochii de frica coşmarulilor ce vor apărea. Vreau să le pot zâmbi fără să fiu obligată, să pot fi şi eu ca restul haioasa şi să nu mă creadă toţi o psihopată şi emo kid. Dar aşa sunt, când zâmbesc, când râd. Chiar cred că am fost modificată genetic când m-am născut. Nu am mai văzut pe cineva ca mine, să treacă de la o stare la alta aşa de nonşalant.

        Ştiu ce gândiţi acum..  Cum de cunosc o ciudată ca ea ? Dar vă pun o întrebare, şi vă rog să răspundeţi vouă. Ce ai face dacă eşti emotivă/ emotiv şi simţi că totul te presează prea mult ? Poate a-ţi acţiona altfel, dar fiecare om are personalitatea lui. Acum am să mă las judecată de voi, căci voi sunteţi publicul meu la durerea ce o suport, şi numai voi mai puteti evalua logic situaţia. Eu am înebunit de la atât disperare de a putea fi perfectă sau pe placul altora, încât nu mai disting binele de rău, fericire de bine, plăcerea de durere. Am început să zâmbesc tot mai mult când mă simt ca un nimic, sau ca o piartră în drumul altora ce doar îi încurcă. Râd în momentele când mă aflu în public, dar acasă plâng cu atâta durere, măcar de ar ieşi din mine. Dar nu, ea acolo rămăne. 

      E ca un virus. Odată ce l-ai luat nu poţi să-l dai afară, Îl laşi să te contamineze şi după aia încerci să te  tratezi. Dar nu cred că poate exista un tratament pentru durerea ce o resimt în fiecare clipă când mă analizez cele din jurul meu.

      Pentru mine durerea apare ca un lucru nu poate fi atins, văzut ci doar simţit. E precum o fantomă ce te bântuie si până nu te aduce la disperare nu pleacă. Totuşi această durere îmi arată că sunt un om, şi că nu sunt cine ştie ce specie de extraterestru trimis de alţii pe Pământ ca să vadă cum o duc aceste specimene de animale numiţi şi oamenii. Cred că ăsta e singurul lucru bun al dureri.

P.S: Sorry pentru acest post depresiv, acest blog e un jurnal pentru mine. ^^ Sper că nu v-am făcut să vă schimbaţi părerea despre mine. ^^